Anorexia sugarului (absenta apetitului)
Anorexiile, desi rare in copilarie, sunt in general severee, fiind vorba adesea de o patologie grava prin intensitatea si caracterul repetitiv al tulburarilor functionale.
Principalele cauze ale anorexiei sugarului:
Cauze organice, care includ cel mai frecvent: infectii grave, afectiuni ale organelor, boli digestive etc.
Cauze neurologice - detin un rol important in originea tulburarilor de alimentatie, in care encefalopatiile infantile determina tulburari de deglutitie (inghitire), cu accidente acute de falsa ruta alimentara, regurgitatii frecvente.
Cauze psihologice - Anorexia foarte precoce poate constitui primul simptom al unei psihoze infantile de mai tarziu. Mamele copiilor psihotici semnaleaza adesea tulburari precoce ale suptului sau ale alimetatiei. In al doilea semestru de viata poate apare anorexia de opozitie, in care copilul nu se alimenteaza, nu plange, este monoton si nu prezinta nici o activitate autoerotica. Instinctele de autoconservare sunt deficitare la acesti copii care deruteaza mama determinand-o sa adopte un comportament neadecvat, dar care nu constituie originea tulburarilor copilului ci este consecinta acestora. Anorexiile prin brutalitatea mamei sunt precoce si rebele, copilul fiind alimentat fortat si incorect, mama interpreteaza incapacitatea de a se alimenta a copilului ca un refuz.
Cauze alimentare - Aparitia anorexie poate fi favorizata de abandonarea alimentatiei la san si introducerea alimentatiei artificiale cu preparate de lapte industriale.
Prevenirea anorexiei nervoase va consta din tatonarea necesarului sugarului in primele zile si saptamini de viata, asigurandu-se o stare confortabila, in bune conditii. Sanul sau biberonul nu constituie un simplu act material si mecanic de aport alimentar, ci un moment de contact afectiv cu mama, un aport de tandrete. Fiecare act alimentar reusit intareste legatura afectiva dintre mama si copil.
In conditiile aparitiei unor infectii (digestive, respiratorii, otice) exista riscul declansarii refuzului alimentar. Este necesar ca in cazul aparitiei primelor semne ale refuzului alimentar sa se caute cauzele organice sau afective. Anorexia odata instalata este rebela la tratament, uneori fiind necesara internarea copilului.
La copii care au devenit anorexici, dar care initial aveau un apetit excelent, se pot depista: supraalimentarea, care nu este totdeauna evidenta, cand cantitatile aproape normale sunt superioare nevoilor reale ale copilului, aspect ce conduce la refuzul copilului ce lasa cantitati crescande in biberon.
In aceste situatii, mamele recurg la prelungirea duratei meselor si la cresterea concentratiei alimentare, sub pretextul administrarii unei alimentatii mai bogate caloric intr-un volum mai mic; concomitent apare insistenta din partea mamei si a familiei asupra copilului de a ingera intreaga cantitate. Insistenta va duce curind la exasperarea copilului care va culmina cu refuzul alimentatiei chiar la simpla vedere a biberonului.
In unele cazuri, rezultate bune a dat urmatoarea conduita terapeutica:
- scaderea temporara a concentratiei laptelui pana la revenirea apetitului, urmata de revenirea progresiva la concentratia indicata virstei;
- limitarea timpului de administrare a biberonului la maxim un sfert de ora, sau mai putin, daca apare refuzul din partea copilului;
- renuntarea la insistenta din partea mamei sau a persoanelor care alimenteaza copilul, evitandu-se consecintele digestive si nervoase ale politicii de fortare.
Unul din mijloacele preconizate de mult timp pentru rezolvarea unei anorexii tenace este separarea provizorie de mediul familial, dar metoda nu pare a fi eficace decat dupa varsta de 18 luni. Se recomanda, de asemenea, un regim scazut in calorii care initial, desi refuzat, continua prin a, fi acceptat si apoi chiar solicitat.
